Misterul Bernadettei Soubirous

Bernadette Soubirous s-a născut în anul 1844, într-o familie umilă care trăia în extremă sărăcie în orăşelul Lourdes din sudul Franţei. Bernadette a fost din totdeauna un copil fragil, având şi probleme digestive. În timpul tinereţii a fost atinsă de epidemia de holeră din anul 1855. A trecut prin atacuri dureroase de astm, iar această stare de permanentă boală era cât pe ce să o îndepărteze de la menirea ei religioasă.

Micuţa adolescentă era de o frumuseţe excepţională, atât din punct de vedere fizic cât şi spiritual. De fapt, datorită acestei înfăţişări mistice, ce sugera sfinţenie şi umilinţă, a şi cucerit inimile oamenilor din oraşul ei. Dar ceea ce a determinat schimbarea radicală a concepţiei celor care se îndoiau de ea, au fost nenumăratele minuni care au fost atribuite rugăciunilor sale imploratoare.

În momentul în care Sfânta Fecioară Maria i-a apărut pentru prima dată, ea avea doar paisprezece ani şi locuia împreună cu familia sa, în subsolul unei clădiri dezafectate. Apariţia a avut loc într-o grotă, deasupra malurilor râului Gave, în apropiere de Lourdes.

Au fost optsprezece apariţii în total, ultima petrecându-se în ziua de 16 iulie, zi de sărbătoare a „Doamnei Muntelui Carmel”. Deşi, iniţial, spusele Bernadettei au provocat scepticism, viziunile sale zilnice cu „Doamna” au adunat adevărate mulţimi de curioşi. Bernadette explica faptul că Doamna a instruit-o să construiască o capelă în locul în care au avut loc viziunile. Acolo, oamenii aveau să vină să bea şi să se spele cu apa din izvorul care urma să se ivească din locul în care i-a fost arătat Bernadettei să sape.

După spusele ei, Doamna din viziunile sale era o fată în jurul vârstei de 16 ani, care purta o robă albă cu o pelerină albastră. Picioarele îi erau acoperite de trandafiri galbeni şi ţinea un rozariu mare în mâna dreaptă. În viziunea din 25 martie, aceasta i-a spus Bernadettei: „Sunt Conceperea Imaculată”. Bernadette a realizat identitatea Doamnei doar când i-a fost explicată semnificaţia cuvintelor.

Puţine viziuni au fost urmate de atâtea cercetări şi îndoieli precum aceasta. Lourdes devenise cel mai la modă sălaş al Sfintei Fecioare din lume, atrăgând milioane de vizitatori. Miracolele au fost raportate atât la capelă cât şi la izvor. După nenumărate investigaţii, în 1862, autorităţile bisericeşti au confirmat autenticitatea apariţiilor. Întâmplările despre „micuţa sfântă” au fost povestite din gură în gură, iar într-un timp surprinzător de scurt au apărut în ziare, traversând întreaga Franţă. În acest timp jurnaliştii fără scrupule au investigat cazul, au raportat cu răutate faptul că această ţărancă franceză nu era doar analfabetă, ne-educată şi impertinentă, dar şi că avea halucinaţii. Aceste cuvinte crude nu au jignit-o. Este posibil ca ea să nu le fi înţeles sensul. Dar au revoltat pe cei care credeau în ea, inclusiv pe Abatele Peyramale. Acesta a fost atât de deranjat de propaganda negativă, încât adesea se găsea în situaţia de a cere ajutor divin, rugând sfinţii să-i trimite un semn care să-i confirme faptul că micuţa lui „păpuşă” nu era o impostoare, aşa cum susţinea presa.

În timpul liturghiei, într-o duminică, a zărit o lumină neobişnuită, orbitoare, în jurul capului unei femei tinere: o aureolă. Plin de curiozitate, s-a oprit din distribuirea împărtăşaniei şi a privit în timp ce femeia se întorcea în strana sa. Era „păpuşa” sa, „îngerul” său. Pastorul a fost atât de mişcat de faptul că sfinţii i-au oferit un semn divin, încât nu s-a mai îndoit niciodată de „viziunile” enoriaşei lui.

Datorită publicităţii crescânde, în Lourdes soseau zilnic tot mai mulţi pelerini care doreau să o întâlnească pe „sfântă”, creând presiuni asupra ei şi a familiei. Cu mari regrete, s-a hotărât atunci ca Bernadette să fie mutată să trăiască în cadrul schitului din parohia de care aparţinea. A intervenit însă o piedică în momentul în care s-a constatat că ea nu vorbea franceza literară; ceea ce vorbea ea semăna mai mult a spaniolă. De asemenea nu ştia nici să citească sau să scrie. În acea parohie avea să primească instrucţiuni private, pentru a învăţa toate acestea. Cu multă muncă, scrisul său a devenit graţios şi caligrafic.

După un timp, pelerinii nu o mai lăsau în pace nici ascunsă fiind în acest schit. Ne mai suportând această situaţie, a apelat la sfatul Abatelui Peyramale şi a decis să se retragă într-o mânăstire. Această ştire s-a răspândit repede, iar ordinile bisericeşti au început să-i trimită invitaţii din toată ţara. Ea însă nu ştia ce ordin să aleagă. Era foarte atrasă de izolatul ordin Carmelite, însă pastorul său a descurajat-o în legătură cu această alegere: regulile erau mult prea severe şi sănătatea ei mult prea fragilă. După aceasta s-a gândit la Fiicele Carităţii Sfântului Vincent de Paul, însă broboada din portul lor era prea greu de suportat pentru sensibilitatea ei. Până şi episcopul Forcade a făcut o călătorie din Nevers, pentru a o încuraja personal în vocaţia ei. În timpul întrevederii, timida viitoare-maică a recunoscut faptul că nu are absolut nimic de oferit nici unui ordin. Episcopul a afirmat cu convingere că va curăţa morcovi şi va ajuta la bucătărie. Astfel, s-a decis faptul că Bernadette va intra în Congregaţia Maicilor Carităţii şi Instrucţiei Creştine, fondată în 1680.

Când maicile au aflat că ţărăncuţa a ales ordinul lor, au considerat evenimentul ca pe un motiv de glorie. Comunitatea lor avea să devină din ce în ce mai vestită, datorită noii „bijuterii strălucitoare” care va face parte din ea.

În acel timp, „micuţa sfântă” avea douăzeci şi doi de ani şi nu văzuse niciodată un oraş mare. Este uşor de imaginat cât de speriată trebuie să fi fost în momentul în care maicile au anunţat acceptarea ei în congregaţie.

La data de 29 iulie 1866, după trei săptămâni de la sosirea ei la mânăstire, a primit sutana Maicilor Carităţii de la Nevers şi numele de Maica Marie-Bernard.

De fiecare dată când sosea câte o scrisoare de la părinţii ei, începea să plângă cu amar, întotdeauna fugind în grădină, la locul său secret de rugăciune. Doar acolo citea ceea ce primea. Doar în faţa statuii Doamnei sale simţea libertatea de a-şi da drumul lacrimilor.

Să fi fost dorul de casă? Sau este cu putinţă să fi fost conştientizarea neîncadrării în acea congregaţie superioară din punct de vedere educaţional? Nu era proastă, chiar dacă existau mulţi care ar fi contrazis afirmaţia aceasta; dar îşi cunoştea locul în viaţă. Gândurile ei se întorceau mereu la vorbele episcopului: „Poţi ajuta la bucătărie, tăind morcovi”. Această activitate avea să fie potrivită pentru umila nou-venită.

Maica Marie-Bernard a fost atenţionată, încă de la începutul pregătirii sale, să nu atragă atenţia asupra sa. Adesea, Bernadette, neştiind exact semnificaţia acestei reguli, avea să se ascundă de lume. Trăind cu această obligaţie în fiecare zi, devenea perplexă când aceeaşi superiori o puneau să primească musafiri importanţi. Se supunea întotdeauna, însă niciodată nu tolera să fie întrebată de viaţa ei din trecut.

După cinci luni de la intrarea sa la Nevers, de sărbătoarea Sfintei Maria, a primit vestea că mama sa, istovită de creşterea copiilor, de munca fizică grea şi de foamete, murise. Pentru un copil, experienţa de a fi departe de casă în momentul decesului unui părinte este traumatizantă, iar măicuţa Bernardette nu a reprezentat o excepţie. A suferit enorm datorită pierderii mamei sale şi datorită gândului că tatăl său rămăsese singur să crească fraţii şi surorile ei.

Starea sănătăţii sale a început să se înrăutăţească, iar multe dintre maici se întrebau dacă aceasta nu are legătură cu abuzurile verbale şi umilinţa care i-o provoca în continuu maica superioară, Marie Therese, şi alte maici.

Odată, întorcându-se de la Roma, maica Imbert s-a întâlnit cu toate novicele şi le-a întâmpinat pe fiecare cu câte o îmbrăţişare şi cu multe cuvinte duioase. Tinerele călugăriţe au fost extrem de încântate de atenţia acordată. Dar când superioara a întâlnit-o pe Marie-Bernard, a îmbrăţişat-o şi a mers mai departe, fără să spună nici un cuvânt. Atmosfera luminoasă s-a diminuat repede, în timp ce măicuţele au asistat la acest act răutăcios. Ca de obicei, Bernadette nu a lăsat să se vadă că a fost jignită.

Ziua de 30 octombrie 1867 a fost aleasă ca Ziuă a Jurămintelor. În timp ce fiecare măicuţă îşi exprima formula, întreaga congregaţie se întreba dacă vor avea posibilitatea să o audă şi pe Marie-Bernard spunând-o, fiind extrem de slăbită. Însă până şi călugăriţele din locul corului, care, cu scopul de a auzi, îşi ţineau răsuflarea, au fost încântate în momentul în care bolnăvicioasa Marie-Bernard şi-a recitat jurămintele de mariaj, cu un ton puternic şi dramatic.

Mai târziu, adunându-se în Sala cea Mare, episcopul le-a chemat pe fiecare dintre novice în parte şi le-a înmânat scrisoarea lor de supunere: lunga şi mult aşteptata asigurare a convertirii. Nu a existat nici un plic cu numele de Marie-Bernard. Episcopul, care o cunoştea personal, a întrebat de ce nu a fost prezentă şi unde îi este scrisoarea de supunere. Maica superioară, Josephine, a răspuns cu răutate că nu este posibil să i se dea nici o asigurare de convertire, considerând-o ca fiind prea proastă pentru a o merita.

Episcopul a chemat-o pe Bernadette şi a întrebat-o dacă vorbele maicii Josephine erau adevărate. Umila măicuţă a răspuns cu prudenţă: „ Maica stareţă nu greşeşte, Monsegnior, deci trebuie să fie adevărat.” Episcopul, ştiind cât de mult o afectează acest lucru, a continuat: „Dar biata mea copilă, ce va urma să facem cu tine, aşa? Care va fi scopul tău în această congregaţie?”. Măicuţa Marie-Bernard a replicat cu tristeţe: „V-am pus şi eu aceeaşi întrebare, Monsegnior, înainte de a pleca de acasă. V-am spus că nu sunt bună la nimic. Mi-aţi spus că nu este întocmai aşa. Aţi spus că pot să curăţ morcovi foarte frumos.” Maica stareţă, uimită de răspunsul Bernadettei, pe care îl considera o impertinenţă, a răspuns în grabă: „Monsegnior, dacă sunteţi de acord, o putem ţine aici la mânăstire din caritate şi să-i găsim de făcut ceva treabă la infirmerie. O putem pune acolo să spele. După aceea, dacă găsim o modalitate de a o învăţa, ar putea fi capabilă şi să facă bandaje”.

Acest atac nemilos, adresat în public, a fost foarte amar pentru tânăra măicuţă. Dar nu şi-a permis exteriorizarea emoţiilor; în schimb, felicitând noile maici, cu căldură, creând în jurul său o atmosferă foarte plăcută. Această umilă şi sinceră reacţie din partea celei care tocmai fusese batjocorită în public, a fost cauza multor lacrimi din partea martorelor, care ţineau cu adevărat la sărmana „prizonieră”.

De ce comunitatea, ca un întreg, nu a reacţionat la tratarea rece şi nemiloasă a măicuţei Marie-Bernard, este o enigmă. Întrebată fiind, una dintre superioare a declarat simplu că nu era îndreptăţită să pună la îndoială comportamentul maicii stareţe. Însă a adăugat în grabă că majoritatea maicilor care erau martore la abuzuri, nu ezitau să o consoleze pe victimă şi să îi ofere puţin confort în existenţa ei chinuită.

De-a lungul timpului, a suferit de mai multe boli, dintre care astm bronhic, tuberculoză la nivelul plămânilor şi la nivelul articulaţiei genunchiului drept, sub formă de tumoare osoasă.

Ultimii trei ani de viaţă i-a petrecut ca invalidă, fiind copleşită de durere.

După ani de suferinţă, sfârşitul avea să fie aproape. Moartea avea să fie înceată şi agonizantă. Măicuţele puteau să o audă în permanenţă gemând în pat.

Într-o zi de miercuri, pe data de 16 aprilie 1879, puţin după ora unsprezece, părea că aproape se sufocă şi a fost aşezată într-un balansoar, în faţa unui şemineu.

A cerut să i se aducă un cadou pe care îl primise din partea Papei Pius al IX-lea. Un crucifix. A încercat să îl ţină în mâini, dar nu avea destulă putere.

A murit în jurul orei trei după-amiază, lăsând ca ultime cuvinte: „Sfântă Maria, Mamă a lui Dumnezeu, roagă-Te pentru mine, păcătoasa umilă…”.

Autorităţile au permis lăsarea la vedere a corpului său pentru a putea fi venerat de către public până sâmbătă, 19 aprilie. După aceea a fost pus „într-un sicriu dublu din lemn de stejar ce a fost închis în prezenţa unor martori care au semnat un raport al evenimentului”.

Măicuţele de la Saint-Gildard au apelat la autorităţi, împreună cu episcopul de Nevers, pentru a cere permisiunea îngropării corpului Bernadettei într-o micuţă capelă dedicată Sfântului Iosif. Aceasta a fost acordată de către prefectul local la data de 30 aprilie 1879.

În toamna anului 1909, s-a realizat o cercetare de către comisia episcopală cu scopul canonizării Bernadettei, datorită virtuţii şi miracolelor sale. Prima etapă era „identificarea cadavrului”, care implica recunoaşterea persoanei în concordanţă cu legile civile şi canonice şi verificarea stării corpului.

Cadavrul a fost exhumat pentru prima oară în 22 septembrie 1909. Rapoartele oficiale, care sunt păstrate în arhivele din Sf. Gildard, ne oferă posibilitatea de a urmări identificarea pas cu pas.

Monsegniorul Gauthey - episcop al Neversului şi tribunalul bisericii au pătruns în cavoul principal al mânăstirii în jurul orei opt dimineaţa. Pe lângă aceştia au existat mai mulţi martori care au fost puşi sub jurământ. Ei erau: Abatele Peyramale, Maica Stareţă a ordinului, Marie-Josephine Forestier şi ajutorul său. De asemenea, au jurat şi doctorii, zidarii şi tâmplarii prezenţi.

Şocul a apărut în momentul în care a fost înlăturat capacul sicriului. Corpul Bernadettei era într-o stare perfectă. Nu exista nici măcar vreo urmă de miros neplăcut. Capul era uşor înclinat înspre stânga, iar faţa îi era palidă. Pielea era încă prinsă de muşchi, la fel de elastică. Pleoapele erau la fel de nealterate. Genele erau lipite de piele. Gura era uşor între-deschisă şi se putea observa că dinţii erau la locul lor. Părul, care fusese tăiat scurt, era lipit de cap. Mâinile, care îi erau încrucişate pe piept, perfect conservate, încă ţineau un rozariu înverzit. Venele de la încheieturi erau la fel de bine definite.

În momentul în care cadavrul a fost dus la spălat, medicii au constatat că fiecare parte din el era într-o stare absolut perfectă. Era ca şi cum Bernadette ar fi fost cufundată într-un somn.

Călugăriţele au spălat corpul, l-au aşezat într-un sicriu nou şi l-au acoperit cu mătase albă. Sicriul dublu a fost închis, sigilat şi pus la loc în cavou, în jurul orei cinci jumătate după-masa, canonizarea nefiind făcută şi cazul fiind dat uitării.

Conservarea corpului Bernadettei nu este neapărat un miracol. Este bine cunoscut faptul că unele cadavre au un proces de descompunere mai lent sau se mumifică în anumite tipuri de mediu. Trebuie notat însă că în cazul Bernadettei, acest proces este destul de uluitor. Bolile ei, starea corpului în momentul decesului, umiditatea din capela Sf. Iosif (sutana ei era mucegăită, rozariul oxidat), toate aceste elemente duc la o descompunere garantată a trupului.

La data de 13 august 1913, Papa Pius al X-lea, ca urmare a deciziei Congregaţiei Drepturilor, a autorizat introducerea cazului de canonizare al Bernadettei Soubirous şi a semnat decretul venerabilităţii. Datorită izbucnirii războiului, cazul a fost amânat din nou până în 1918, în timpul în care episcopul Neversului era Monsegnior Chatelus. Datorită acestui fapt, a fost necesară o a doua identificare a cadavrului. Pentru evaluare au fost chemaţi doctorul Talon şi Comte. Cercetarea a avut loc în 3 aprilie 1919, în prezenţa episcopului, comisarului poliţiei, reprezentanţilor municipalităţii şi a membrilor tribunalului Bisericii.

Tot ritualul a fost în concordanţă cu cel al primei exhumări. Corpul a fost scos din sicriu, mutat în altul şi reînmormântat, ţinându-se cont de legile canonice şi civile. După ce doctorii au analizat cadavrul, au fost nevoiţi să se retragă în camere separate pentru a-şi întocmi raportul, fără posibilitatea de a se consulta între ei. Ambele rapoarte au fost identice şi au coincis şi cu cele ale doctorilor din 1909. Voi cita din raportul doctorului Comte: „În momentul în care a fost deschis sicriul, corpul părea să fie absolut intact şi inodor. Trupul este practic mumifiat, acoperit de un strat de săruri ce par a fi săruri de calciu. Scheletul este complet şi am putut muta corpul pe o masă fără nici o greutate. Pielea a dispărut în câteva locuri, dar este prezentă în cea mai mare parte a trupului. Venele sunt încă vizibile.”

Bernadette a fost din nou îngropată la ora cinci dimineaţa. Papa Pius al X-lea a declarat autenticitatea virtuţilor Bernadettei în 18 noiembrie 1923. Pentru proclamarea beatificării a fost necesară o ultimă identificare a corpului. În timpul acestei exhumări, corpul avea să fie luat şi dus la Roma, la Lourdes sau la casele Ordinului. Pentru analizare au fost chemaţi aceeaşi doctori din 1919.

Ceremonia a avut loc în 18 aprilie 1925, la patruzeci şi şase de ani după moartea Bernadettei. Pentru a descrie cele petrecute, voi cita din nou din raportul doctorului Comte: „La cererea episcopului Neversului, am înlăturat secţiunea inferioară a celei de-a cincia şi de-a şasea coastă din partea dreaptă a cadavrului. Am notat că a existat o masă dură rezistentă în torace, care era ficatul acoperit de diafragmă. Am luat ca probă şi câte o mostră din cele două organe şi pot afirma că ficatul este într-o stare perfectă de conservare. De asemenea am înlăturat şi cele două patele care erau încă inclavate într-o masă de calciu aderentă. În final, am excizat fragmente de muşchi din partea dreaptă şi stângă a exteriorului coapsei. Muşchii sunt de asemenea foarte bine conservaţi şi nu par să fi putrezit deloc. Din această examinare am concluzionat că trupul Venerabilei Bernadette este intact, scheletul este complet, muşchii s-au atrofiat, dar sunt bine conservaţi; doar pielea pare afectată datorită umezelii din sicriu, luând un aspect mai cenuşiu şi fiind acoperită de particule de mucegai şi de un număr considerabil de cristale de săruri de calciu; însă trupul nu indică nici o urmă de putrefacţie şi nu s-a instalat nici o urmă de descompunere cadaverică, chiar dacă aceasta ar fi de aşteptat după ce a stat o perioadă atât de îndelungată într-un cavou aflat la suprafaţă.”

În 14 iunie 1925, Papa Pius al XI-lea a proclamat-o oficial pe Bernadette ca fiind binecuvântată. Corpul ei a fost mutat într-o raclă din metal şi sticlă, iar în 3 august a fost mutat în capela de la Saint-Gildard.

Din acel moment, capela a devenit locaş de pelerinaj şi este vizitată până în ziua de azi de către pelerini, de către oameni curioşi, sceptici sau de către simpli turişti.

„Dar este într-adevăr trupul Bernadettei? Dacă este într-adevăr, nu a fost îmbălsămat?”, se întreabă mulţi dintre ei, neîncrezători.

Consider că cel mai satisfăcător răspuns al acestor întrebări stă în rapoartele medicale aparţinătoare celor trei exhumări, care au fost realizate în prezenţa autorităţilor civile şi bisericeşti. Da, într-adevăr corpul Bernadettei – intact – este cel care zace în raclă, arătând ca şi „mumificat”, după cum spuneau şi doctorii. Au fost prelevate doar câteva mostre, iar asupra feţei şi a mâinilor a fost aplicat un strat extrem de subţire de ceară, pentru a diminua paloarea cenuşie.

Da, într-adevăr acesta este trupul Bernadettei în poziţia imortalizată de meditare şi rugăciune în care a fost găsită în primul sicriu. Aceasta este faţa care şi-a ridicat privirea către statueta „doamnei Massabielle”, acestea sunt mâinile care au ţinut rozariul înainte şi în timpul apariţiilor, acestea sunt degetele care au zgâriat pământul şi care au provocat apariţia miraculosului izvor, acestea sunt urechile care au auzit mesajul şi buzele care l-au transmis mai departe Părintelui Peyramale : „Eu sunt Conceperea Imaculată”. Aceasta este de asemenea şi inima care a simţit atâta dragoste pentru Iisus Hristos, Fecioara Maria şi pentru păcătoşi.

Este de ajuns o privire îndreptată către acea raclă pentru a simţi prezenţa minunatelor evenimente petrecute la Lourdes. 

Autor: Raluca Medeleanu

De ce sa nu incepi si tu...

Daca iti place sportul si esti tot timpul la curent cu tot ce este nou in sport, transferuri, rezultate, si tot ce tine de acest sport de ce sa nu incerci sa faci niste banuiti frumosi din asa ceva, asta daca pe langa aceste informatii sa ai si noroc.
Sunt foarte multe Agenitii de pariuri, atat online cat si Agentii propriu zise. Dupa parerea mea cele mai bune Agentii unde sa pariezi sunt cele pe internet deoarece si deschiderea unui cont este foarte usoara, depunerea banilor in cont se face pe baza cardului inregistrat in cont, iar cotele sunt bune si nu iti este luat impozit din suma pariata.
Fiecare agentie are politica sa si oferte care mai de care mai bune si mai complexe. Ce avantaj mai au aceste agentii de pariuri pe internet este ca poti paria live, adica poti pune un pariu in timp ce te uiti la un meci de fotbal sau orice eveniment sportiv transmis live.
Si eu tot asa am inceput sa pariez, dupa acesta ideie, am zis sa imi pun cunostiintele la contributie si sa vad daca iasa ceva si pot sa zic ca nu am iesit in pirdere, ba din contra se pot castiga bani foarte frumosi si asta fara bataie de cap si cu putin noroc.
Mult succes celor care vor sa inceapa sa joace la pariuri si va pot ajuta si cu sfaturi daca imi veti cere si mi-ar face mare placere sa va pot ajuta.

Minunile din jurul Parintelui Arsenie Boca

Minunile din jurul Părintelui Arsenie Boca

„Mormântul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Prislop, duhul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Sâmbăta-Brâncoveanu, ctitoria Sfinţiei Sale de la Sinaia, pictura Sfinţiei Sale de la biserica din Drăgănescu, vor vorbi şi vorbesc chiar pentru foarte multă vreme, dacă nu cumva pentru totdeauna, despre trăirea în Hristos, credinţa în Hristos, dragostea faţă de Hristos, despre adevărul Bisericii Ortodoxe, mormântul Sfinţiei Sale şi crucea de la mormânt fiind dintre cele mai cunoscute şi importante în acelaşi timp şi discrete locuri de pelerinaj, unde vin creştini din toată ţara şi chiar din alte părţi. Vin, se roagă, aprind o lumânare, se închină şi cer mijlocirea prin rugăciunea de foc a Părintelui Arsenie”, spunea în 2002, Episcopul Daniil Petroşanu într-un interviu despre Părintele Arsenie Boca. Mărturii despre părintele Arsenie Boca a publicat editura Agaton din Făgăraş, începând din anul 2004 cu volumul „Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Pr. Arsenie Boca”, în 2005 a apărut cartea „Noi mărturii despre Părintele Boca” şi în anul 2008, volumul al treilea „Alte mărturii despre Părintele Boca” pe care ne propunem să vi-l prezentăm succint. Urmărind firul acestor „mărturii” ale oamenilor care au fost apropiaţi în timpul vieţii de Părintele Arsenie Boca, cititorii vor afla despre marile minuni săvârşite de Arsenie Boca, vindecări miraculoase atât în timpul vieţii lui, cât şi după aceea, la mormântul Sfinţiei Sale. „Totul în jurul lui era o minune”, se spune într-un loc. De asemenea vor lua cunoştinţă şi de note biografice: s-a remarcat de pe băncile liceului pe care l-a absolvit ca şef de promoţie, a urmat Academia de Teologie din Sibiu, apoi Institutul de Arte Frumoase din Bucureşti (este renumit ca artist, pictor bisericesc), la Bucureşti a audiat şi cursuri de medicină şi de mistică creştină. Dintre arte, a iubit şi muzica, în anii de studenţie a cântat la flaut iar Liturghia cântată de maicile de la Prislop a fost „organizată şi armonizată de Părintele Arsenie”. Pe tot parcursul vieţii sale monahale, Părintele Arsenie Boca a fost prigonit şi persecutat de comunişti, urmărit de securitate, arestat şi dus la Canal pentru aproape un an. Aşa cum reiese din confesiunile cuprinse în această carte, Arsenie Boca era retras din fire, puţin comunicativ, avea vorba aspră, de multe ori se ferea de oameni (mai ales din cauza securiştilor ce mişunau în jurul lui), ca duhovnic şi povăţuitor era sever, era „harismatic”, avea darul vederii înainte, cunoştea gândurile oamenilor şi faptele deja petrecute dar şi cele ce urmau. Avea „o strălucire deosebită a feţei”, o privire foarte intensă şi pătrunzătoare, o ucenică îşi aminteşte cât de uimită a fost de ochii Părintelui care erau când albaştri precum cerul, când negri ca mura din pădure. Sfătuia pe tot creştinul ce se apropia de el cu intenţii bune (erau şi informatori care-l căutau îmbrăcaţi în „blană de oaie”, nu-i alunga dar le vorbea cu dublu înţeles). Din spusele Arhim. Vasile Prescure reiese că Părintele Arsenie Boca s-a învrednicit de vederea unor Persoane Sfinte: a Maicii Domnului, a Sfântului Serafim de Sarov şi chiar a Mântuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos, care în două cazuri I s-a arătat „sub chipul unui copil”, o dată în biserica Mănăstirii Brâncoveanu, când Părintele Arsenie se afla între naos şi pronaos, iar a doua oară în sfântul altar. Acest Arhimandrit Vasile Prescure dar şi Preotul Nicolae Streza ne destăinuie că Sfântul Serafim de Sarov care a trăit cu 200 de ani înaintea Părintelui Arsenie, i-a îndrumat paşii în viaţa duhovnicească: „Fiind la Sfântul Munte Athos, în Grecia, s-a rugat Mântuitorului Hristos şi Maicii Domnului să-i călăuzească paşii spre un duhovnic cunoscător al tainelor vieţii duhovniceşti, care să-l îndrume în viaţa călugărească. După rugăciuni stăruitoare la Fecioara Maria s-a învrednicit de o vedenie în care Maica Domnului l-a luat de mână, l-a urcat pe un munte înalt, cu o prăpastie atât de mare încât cu greu putea cineva să meargă cu piciorul liber, şi l-a încredinţat Sfântului Serafim de Sarov (1759-1833), care l-a îndrumat în viaţa monahală.” Cât a fost arestat, celula în care era închis Părintele Arsenie, dimineaţa gardienii o găseau descuiată, aşa încât chiar ei au ajuns să spună că nu ei trebuie să-l păzească pe Părintele, ci invers! De asemenea sunt mărturii că la canal, urmărind să-l umilească pe Părintele Arsenie Boca, l-au introdus într-o celulă cu delicvenţi de drept comun. „Rezultatul a fost că delicvenţii s-au întors de la faptele lor rele, văzându-l şi ascultându-l pe părintele, şi l-au ocrotit.” Femeile care depun mărturii în această carte, creştine de mir, călugăriţe, preotese, aproape toate vorbesc despre cât de mult a militat Părintele Arsenie împotriva avorturilor. Bolile din familie, necazurile au ca rădăcină comiterea avorturilor. Femei care aveau un copil sau doi erau chinuite de copii sau de boli / necazuri mari ale copiilor pentru că n-au dat naştere la toţi fiii dăruiţi de Dumnezeu: „De multe ori Părintele spunea: «Mă, de ce nu-l omori pe fiul cel mare, că e botezat? De ce să omori pe unul care nu e încreştinat?». Spunea asta pentru ca să-i sperie pe oameni, să-i facă conştienţi de fapta lor.” (Preotul Ioan Ciungaru din localitatea Copăcel). Părintele Arsenie sfătuia pe femeile care aveau soţi beţivi, să se despartă. „Despre beţie Părintele a spus: «Decât să scoţi pe diavol dintr-un beţiv, mai uşor scoţi un suflet din iad.»” (în capitolul „Cu Părintele Arsenie în Grădina Maicii Domnului”). Preoţi de mir i-au adresat Părintelui Arsenie Boca întrebarea dacă pot sau nu citi Molitvele Sfântului Vasile cel Mare. „Mi-a spus să nu le citesc, să-i las, eventual, pe cei de la mănăstire să le citească, pentru că diavolul e lăsat de Dumnezeu să stăpânească pe cineva şi dacă Dumnezeu vrea să mântuiască pe acel om prin chinul diavolului, n-ar trebui noi, ca preoţi, să intervenim acolo.” Părintele le dădea şi exemple concrete ale unor preoţi de mir care şi-au atras necazuri pentru că nu erau suficient de pregătiţi pentru citirea acestor rugăciuni atât de puternice. Dintre lecturi, Părintele recomanda citirea zilnică a Noului Testament şi a cărţilor „egale” cu Noul Testament. Iar dintre rugăciuni, cel mai adesea a se practica „Rugăciunea minţii şi «Tatăl nostru» care este rugăciunea cea mai puternică adusă de Domnul Hristos, care cuprinde toate trebuinţele noastre.” Pentru folosul cititorilor revistei noastre, încheiem cu un minunat cuvânt despre dragoste: „În viaţa de dincolo oamenii se vor cunoaşte după dragoste; cei ce s-au iubit după Dumnezeu vor fi aproape unii de alţii şi aproape şi de Dumnezeu.” (din acelaşi capitol „Scrisori şi îndrumări de la Părintele Arsenie”) Fie ca în viaţa de dincolo, să ne vedem şi noi, şi să ne cunoaştem după spusele Părintelui Arsenie, după dragoste! Amin!

Manastirea Prislop - Parintele Arsenie Boca

Acum cateva zile am avut ocazia sa ajung la Manastirea Prislop. Este o mica Manastire situata la 13 km de Hateg si la 16 km de Hunedoara. Stiam de ea ca este un punct de atractie turistica dar nu stiam cate minuni s-au facut si cate mai apar la aceasta Manastire.
Este situata intr-o zona foarte linistita si pitoreasca, la o altitudine de 580 m, unde este ferita de agitatia orasului si unde te simti mult mai linistit si relaxat.
In drum spre Sfanta Manastire am luat in masina un crestin care se indrepta si el spre Manastire. Din vorba in vorba ne-a zis de unele dintre minunile intamlate la aceasta Manastire si mai ales de cele care au aparut si sunt vizibile de la moartea Sfantului Parinte Arsenie Boca.



Am ajuns la Manastire, am admirat cat de cat zona si minunatele peisaje care inconjoara Manastirea, apoi am plecat spre mormantului Sfantului Arsenie.
Mormantul era plin de flori frumoase si inflorite si despre care se zice ca indiferent ca este iarna sau vara aceastea stau inflorite si sunt la fel indiferent de anotimp, ce minuni au mai aparut sunt brazi care sunt in jurul mormantului si despre care se zice ca erau verzi inainte sa fie inmormantat acolo Sfintul Arsenie iar acum s-au facut argintii. Se mai spune ca mormantul face minuni numai daca te rogi la crucea Sfantului Parinte Arsenie si o atingi. La cativa metri in fata mormantului a aparut o cruce intr-un copac, se spune ca si aceasta cruce este facatoare de minuni daca este atinsa ca si crucea de la mormantul Sfantului Arsenie. Am plecat apoi spre grota unde Sfantul Arsenie a stat si s-a rugat. In grota se aflau doua icoane, una dintre ele era cea daruita de o printesa care a fost bolnava si care baut apa din izvorul care curge pe langa biserica si s-a vindecat.
Am plecat apoi spre iesire ca sa mergem inapoi spre casa dar nu inainte de a sta putin la slujba si de a mai admira inca o data aceasta minunata zona si binecuvantata de Dumnezeu.
Imi pare rau ca nu am stiut cate lucruri si minuni s-au intamplat in aceasta minunata zona ca sa fi putut sa merg mult mai des, dar acum ca am aflat voi merge ori de cate ori voi avea ocazia si voi sta si eu mai mult atat la manastire cat si la mormantul Sfantului Arsenie Boca.

Pentru inceput...sa ne cunoastem

Sunt Nascut la 16 Aprilie 1986 in Petrosani.
Copilaria mi-am petrecut-o in Localitatea Livadia ( 25 km de Petrosani ) si pot spune ca a fost o copilarie foarte frumoasa si care as dori sa o aibe orice copil, plina de peripetii, momente de neuitat, tot ceea ce poate trai un copil la acea vastra.
Scoala primara am facut-o in Livadia iar Scoala Generala la Ponor deoarece in Livadia erau doar 4 clase. Am terminat generala si am intrat la Liceul din Simeria la profilul Matematica-Informatica.
Aceasta perioada a vietii mele a fost si este una de neuitat. In clasa a 9-a in semestrul doi m-am inscris la echipa de juniori ai echipei de fotbal Marmosim Simeria iar dupa numai 4 luni de juniorat am fost promovat la echipa de seniori ai aceluias club de fotbal. Pentru mine a fost un mare pas si am fost foarte fericit de aceasta realizare. Am ajuns in clasa a 12-a si se apropia BAC-ul, care pentru mine este cel mai usor examen pe care il da cineva in viata. A venit si BAC-ul, a trecut cu bine si am ajuns la Facultate la Timisoara.
Din 2005 si pana in prezent locuiesc in Timisoara si nici nu am de gand sa mai plec din acest minunat oras.