Misterul Bernadettei Soubirous

Bernadette Soubirous s-a născut în anul 1844, într-o familie umilă care trăia în extremă sărăcie în orăşelul Lourdes din sudul Franţei. Bernadette a fost din totdeauna un copil fragil, având şi probleme digestive. În timpul tinereţii a fost atinsă de epidemia de holeră din anul 1855. A trecut prin atacuri dureroase de astm, iar această stare de permanentă boală era cât pe ce să o îndepărteze de la menirea ei religioasă.

Micuţa adolescentă era de o frumuseţe excepţională, atât din punct de vedere fizic cât şi spiritual. De fapt, datorită acestei înfăţişări mistice, ce sugera sfinţenie şi umilinţă, a şi cucerit inimile oamenilor din oraşul ei. Dar ceea ce a determinat schimbarea radicală a concepţiei celor care se îndoiau de ea, au fost nenumăratele minuni care au fost atribuite rugăciunilor sale imploratoare.

În momentul în care Sfânta Fecioară Maria i-a apărut pentru prima dată, ea avea doar paisprezece ani şi locuia împreună cu familia sa, în subsolul unei clădiri dezafectate. Apariţia a avut loc într-o grotă, deasupra malurilor râului Gave, în apropiere de Lourdes.

Au fost optsprezece apariţii în total, ultima petrecându-se în ziua de 16 iulie, zi de sărbătoare a „Doamnei Muntelui Carmel”. Deşi, iniţial, spusele Bernadettei au provocat scepticism, viziunile sale zilnice cu „Doamna” au adunat adevărate mulţimi de curioşi. Bernadette explica faptul că Doamna a instruit-o să construiască o capelă în locul în care au avut loc viziunile. Acolo, oamenii aveau să vină să bea şi să se spele cu apa din izvorul care urma să se ivească din locul în care i-a fost arătat Bernadettei să sape.

După spusele ei, Doamna din viziunile sale era o fată în jurul vârstei de 16 ani, care purta o robă albă cu o pelerină albastră. Picioarele îi erau acoperite de trandafiri galbeni şi ţinea un rozariu mare în mâna dreaptă. În viziunea din 25 martie, aceasta i-a spus Bernadettei: „Sunt Conceperea Imaculată”. Bernadette a realizat identitatea Doamnei doar când i-a fost explicată semnificaţia cuvintelor.

Puţine viziuni au fost urmate de atâtea cercetări şi îndoieli precum aceasta. Lourdes devenise cel mai la modă sălaş al Sfintei Fecioare din lume, atrăgând milioane de vizitatori. Miracolele au fost raportate atât la capelă cât şi la izvor. După nenumărate investigaţii, în 1862, autorităţile bisericeşti au confirmat autenticitatea apariţiilor. Întâmplările despre „micuţa sfântă” au fost povestite din gură în gură, iar într-un timp surprinzător de scurt au apărut în ziare, traversând întreaga Franţă. În acest timp jurnaliştii fără scrupule au investigat cazul, au raportat cu răutate faptul că această ţărancă franceză nu era doar analfabetă, ne-educată şi impertinentă, dar şi că avea halucinaţii. Aceste cuvinte crude nu au jignit-o. Este posibil ca ea să nu le fi înţeles sensul. Dar au revoltat pe cei care credeau în ea, inclusiv pe Abatele Peyramale. Acesta a fost atât de deranjat de propaganda negativă, încât adesea se găsea în situaţia de a cere ajutor divin, rugând sfinţii să-i trimite un semn care să-i confirme faptul că micuţa lui „păpuşă” nu era o impostoare, aşa cum susţinea presa.

În timpul liturghiei, într-o duminică, a zărit o lumină neobişnuită, orbitoare, în jurul capului unei femei tinere: o aureolă. Plin de curiozitate, s-a oprit din distribuirea împărtăşaniei şi a privit în timp ce femeia se întorcea în strana sa. Era „păpuşa” sa, „îngerul” său. Pastorul a fost atât de mişcat de faptul că sfinţii i-au oferit un semn divin, încât nu s-a mai îndoit niciodată de „viziunile” enoriaşei lui.

Datorită publicităţii crescânde, în Lourdes soseau zilnic tot mai mulţi pelerini care doreau să o întâlnească pe „sfântă”, creând presiuni asupra ei şi a familiei. Cu mari regrete, s-a hotărât atunci ca Bernadette să fie mutată să trăiască în cadrul schitului din parohia de care aparţinea. A intervenit însă o piedică în momentul în care s-a constatat că ea nu vorbea franceza literară; ceea ce vorbea ea semăna mai mult a spaniolă. De asemenea nu ştia nici să citească sau să scrie. În acea parohie avea să primească instrucţiuni private, pentru a învăţa toate acestea. Cu multă muncă, scrisul său a devenit graţios şi caligrafic.

După un timp, pelerinii nu o mai lăsau în pace nici ascunsă fiind în acest schit. Ne mai suportând această situaţie, a apelat la sfatul Abatelui Peyramale şi a decis să se retragă într-o mânăstire. Această ştire s-a răspândit repede, iar ordinile bisericeşti au început să-i trimită invitaţii din toată ţara. Ea însă nu ştia ce ordin să aleagă. Era foarte atrasă de izolatul ordin Carmelite, însă pastorul său a descurajat-o în legătură cu această alegere: regulile erau mult prea severe şi sănătatea ei mult prea fragilă. După aceasta s-a gândit la Fiicele Carităţii Sfântului Vincent de Paul, însă broboada din portul lor era prea greu de suportat pentru sensibilitatea ei. Până şi episcopul Forcade a făcut o călătorie din Nevers, pentru a o încuraja personal în vocaţia ei. În timpul întrevederii, timida viitoare-maică a recunoscut faptul că nu are absolut nimic de oferit nici unui ordin. Episcopul a afirmat cu convingere că va curăţa morcovi şi va ajuta la bucătărie. Astfel, s-a decis faptul că Bernadette va intra în Congregaţia Maicilor Carităţii şi Instrucţiei Creştine, fondată în 1680.

Când maicile au aflat că ţărăncuţa a ales ordinul lor, au considerat evenimentul ca pe un motiv de glorie. Comunitatea lor avea să devină din ce în ce mai vestită, datorită noii „bijuterii strălucitoare” care va face parte din ea.

În acel timp, „micuţa sfântă” avea douăzeci şi doi de ani şi nu văzuse niciodată un oraş mare. Este uşor de imaginat cât de speriată trebuie să fi fost în momentul în care maicile au anunţat acceptarea ei în congregaţie.

La data de 29 iulie 1866, după trei săptămâni de la sosirea ei la mânăstire, a primit sutana Maicilor Carităţii de la Nevers şi numele de Maica Marie-Bernard.

De fiecare dată când sosea câte o scrisoare de la părinţii ei, începea să plângă cu amar, întotdeauna fugind în grădină, la locul său secret de rugăciune. Doar acolo citea ceea ce primea. Doar în faţa statuii Doamnei sale simţea libertatea de a-şi da drumul lacrimilor.

Să fi fost dorul de casă? Sau este cu putinţă să fi fost conştientizarea neîncadrării în acea congregaţie superioară din punct de vedere educaţional? Nu era proastă, chiar dacă existau mulţi care ar fi contrazis afirmaţia aceasta; dar îşi cunoştea locul în viaţă. Gândurile ei se întorceau mereu la vorbele episcopului: „Poţi ajuta la bucătărie, tăind morcovi”. Această activitate avea să fie potrivită pentru umila nou-venită.

Maica Marie-Bernard a fost atenţionată, încă de la începutul pregătirii sale, să nu atragă atenţia asupra sa. Adesea, Bernadette, neştiind exact semnificaţia acestei reguli, avea să se ascundă de lume. Trăind cu această obligaţie în fiecare zi, devenea perplexă când aceeaşi superiori o puneau să primească musafiri importanţi. Se supunea întotdeauna, însă niciodată nu tolera să fie întrebată de viaţa ei din trecut.

După cinci luni de la intrarea sa la Nevers, de sărbătoarea Sfintei Maria, a primit vestea că mama sa, istovită de creşterea copiilor, de munca fizică grea şi de foamete, murise. Pentru un copil, experienţa de a fi departe de casă în momentul decesului unui părinte este traumatizantă, iar măicuţa Bernardette nu a reprezentat o excepţie. A suferit enorm datorită pierderii mamei sale şi datorită gândului că tatăl său rămăsese singur să crească fraţii şi surorile ei.

Starea sănătăţii sale a început să se înrăutăţească, iar multe dintre maici se întrebau dacă aceasta nu are legătură cu abuzurile verbale şi umilinţa care i-o provoca în continuu maica superioară, Marie Therese, şi alte maici.

Odată, întorcându-se de la Roma, maica Imbert s-a întâlnit cu toate novicele şi le-a întâmpinat pe fiecare cu câte o îmbrăţişare şi cu multe cuvinte duioase. Tinerele călugăriţe au fost extrem de încântate de atenţia acordată. Dar când superioara a întâlnit-o pe Marie-Bernard, a îmbrăţişat-o şi a mers mai departe, fără să spună nici un cuvânt. Atmosfera luminoasă s-a diminuat repede, în timp ce măicuţele au asistat la acest act răutăcios. Ca de obicei, Bernadette nu a lăsat să se vadă că a fost jignită.

Ziua de 30 octombrie 1867 a fost aleasă ca Ziuă a Jurămintelor. În timp ce fiecare măicuţă îşi exprima formula, întreaga congregaţie se întreba dacă vor avea posibilitatea să o audă şi pe Marie-Bernard spunând-o, fiind extrem de slăbită. Însă până şi călugăriţele din locul corului, care, cu scopul de a auzi, îşi ţineau răsuflarea, au fost încântate în momentul în care bolnăvicioasa Marie-Bernard şi-a recitat jurămintele de mariaj, cu un ton puternic şi dramatic.

Mai târziu, adunându-se în Sala cea Mare, episcopul le-a chemat pe fiecare dintre novice în parte şi le-a înmânat scrisoarea lor de supunere: lunga şi mult aşteptata asigurare a convertirii. Nu a existat nici un plic cu numele de Marie-Bernard. Episcopul, care o cunoştea personal, a întrebat de ce nu a fost prezentă şi unde îi este scrisoarea de supunere. Maica superioară, Josephine, a răspuns cu răutate că nu este posibil să i se dea nici o asigurare de convertire, considerând-o ca fiind prea proastă pentru a o merita.

Episcopul a chemat-o pe Bernadette şi a întrebat-o dacă vorbele maicii Josephine erau adevărate. Umila măicuţă a răspuns cu prudenţă: „ Maica stareţă nu greşeşte, Monsegnior, deci trebuie să fie adevărat.” Episcopul, ştiind cât de mult o afectează acest lucru, a continuat: „Dar biata mea copilă, ce va urma să facem cu tine, aşa? Care va fi scopul tău în această congregaţie?”. Măicuţa Marie-Bernard a replicat cu tristeţe: „V-am pus şi eu aceeaşi întrebare, Monsegnior, înainte de a pleca de acasă. V-am spus că nu sunt bună la nimic. Mi-aţi spus că nu este întocmai aşa. Aţi spus că pot să curăţ morcovi foarte frumos.” Maica stareţă, uimită de răspunsul Bernadettei, pe care îl considera o impertinenţă, a răspuns în grabă: „Monsegnior, dacă sunteţi de acord, o putem ţine aici la mânăstire din caritate şi să-i găsim de făcut ceva treabă la infirmerie. O putem pune acolo să spele. După aceea, dacă găsim o modalitate de a o învăţa, ar putea fi capabilă şi să facă bandaje”.

Acest atac nemilos, adresat în public, a fost foarte amar pentru tânăra măicuţă. Dar nu şi-a permis exteriorizarea emoţiilor; în schimb, felicitând noile maici, cu căldură, creând în jurul său o atmosferă foarte plăcută. Această umilă şi sinceră reacţie din partea celei care tocmai fusese batjocorită în public, a fost cauza multor lacrimi din partea martorelor, care ţineau cu adevărat la sărmana „prizonieră”.

De ce comunitatea, ca un întreg, nu a reacţionat la tratarea rece şi nemiloasă a măicuţei Marie-Bernard, este o enigmă. Întrebată fiind, una dintre superioare a declarat simplu că nu era îndreptăţită să pună la îndoială comportamentul maicii stareţe. Însă a adăugat în grabă că majoritatea maicilor care erau martore la abuzuri, nu ezitau să o consoleze pe victimă şi să îi ofere puţin confort în existenţa ei chinuită.

De-a lungul timpului, a suferit de mai multe boli, dintre care astm bronhic, tuberculoză la nivelul plămânilor şi la nivelul articulaţiei genunchiului drept, sub formă de tumoare osoasă.

Ultimii trei ani de viaţă i-a petrecut ca invalidă, fiind copleşită de durere.

După ani de suferinţă, sfârşitul avea să fie aproape. Moartea avea să fie înceată şi agonizantă. Măicuţele puteau să o audă în permanenţă gemând în pat.

Într-o zi de miercuri, pe data de 16 aprilie 1879, puţin după ora unsprezece, părea că aproape se sufocă şi a fost aşezată într-un balansoar, în faţa unui şemineu.

A cerut să i se aducă un cadou pe care îl primise din partea Papei Pius al IX-lea. Un crucifix. A încercat să îl ţină în mâini, dar nu avea destulă putere.

A murit în jurul orei trei după-amiază, lăsând ca ultime cuvinte: „Sfântă Maria, Mamă a lui Dumnezeu, roagă-Te pentru mine, păcătoasa umilă…”.

Autorităţile au permis lăsarea la vedere a corpului său pentru a putea fi venerat de către public până sâmbătă, 19 aprilie. După aceea a fost pus „într-un sicriu dublu din lemn de stejar ce a fost închis în prezenţa unor martori care au semnat un raport al evenimentului”.

Măicuţele de la Saint-Gildard au apelat la autorităţi, împreună cu episcopul de Nevers, pentru a cere permisiunea îngropării corpului Bernadettei într-o micuţă capelă dedicată Sfântului Iosif. Aceasta a fost acordată de către prefectul local la data de 30 aprilie 1879.

În toamna anului 1909, s-a realizat o cercetare de către comisia episcopală cu scopul canonizării Bernadettei, datorită virtuţii şi miracolelor sale. Prima etapă era „identificarea cadavrului”, care implica recunoaşterea persoanei în concordanţă cu legile civile şi canonice şi verificarea stării corpului.

Cadavrul a fost exhumat pentru prima oară în 22 septembrie 1909. Rapoartele oficiale, care sunt păstrate în arhivele din Sf. Gildard, ne oferă posibilitatea de a urmări identificarea pas cu pas.

Monsegniorul Gauthey - episcop al Neversului şi tribunalul bisericii au pătruns în cavoul principal al mânăstirii în jurul orei opt dimineaţa. Pe lângă aceştia au existat mai mulţi martori care au fost puşi sub jurământ. Ei erau: Abatele Peyramale, Maica Stareţă a ordinului, Marie-Josephine Forestier şi ajutorul său. De asemenea, au jurat şi doctorii, zidarii şi tâmplarii prezenţi.

Şocul a apărut în momentul în care a fost înlăturat capacul sicriului. Corpul Bernadettei era într-o stare perfectă. Nu exista nici măcar vreo urmă de miros neplăcut. Capul era uşor înclinat înspre stânga, iar faţa îi era palidă. Pielea era încă prinsă de muşchi, la fel de elastică. Pleoapele erau la fel de nealterate. Genele erau lipite de piele. Gura era uşor între-deschisă şi se putea observa că dinţii erau la locul lor. Părul, care fusese tăiat scurt, era lipit de cap. Mâinile, care îi erau încrucişate pe piept, perfect conservate, încă ţineau un rozariu înverzit. Venele de la încheieturi erau la fel de bine definite.

În momentul în care cadavrul a fost dus la spălat, medicii au constatat că fiecare parte din el era într-o stare absolut perfectă. Era ca şi cum Bernadette ar fi fost cufundată într-un somn.

Călugăriţele au spălat corpul, l-au aşezat într-un sicriu nou şi l-au acoperit cu mătase albă. Sicriul dublu a fost închis, sigilat şi pus la loc în cavou, în jurul orei cinci jumătate după-masa, canonizarea nefiind făcută şi cazul fiind dat uitării.

Conservarea corpului Bernadettei nu este neapărat un miracol. Este bine cunoscut faptul că unele cadavre au un proces de descompunere mai lent sau se mumifică în anumite tipuri de mediu. Trebuie notat însă că în cazul Bernadettei, acest proces este destul de uluitor. Bolile ei, starea corpului în momentul decesului, umiditatea din capela Sf. Iosif (sutana ei era mucegăită, rozariul oxidat), toate aceste elemente duc la o descompunere garantată a trupului.

La data de 13 august 1913, Papa Pius al X-lea, ca urmare a deciziei Congregaţiei Drepturilor, a autorizat introducerea cazului de canonizare al Bernadettei Soubirous şi a semnat decretul venerabilităţii. Datorită izbucnirii războiului, cazul a fost amânat din nou până în 1918, în timpul în care episcopul Neversului era Monsegnior Chatelus. Datorită acestui fapt, a fost necesară o a doua identificare a cadavrului. Pentru evaluare au fost chemaţi doctorul Talon şi Comte. Cercetarea a avut loc în 3 aprilie 1919, în prezenţa episcopului, comisarului poliţiei, reprezentanţilor municipalităţii şi a membrilor tribunalului Bisericii.

Tot ritualul a fost în concordanţă cu cel al primei exhumări. Corpul a fost scos din sicriu, mutat în altul şi reînmormântat, ţinându-se cont de legile canonice şi civile. După ce doctorii au analizat cadavrul, au fost nevoiţi să se retragă în camere separate pentru a-şi întocmi raportul, fără posibilitatea de a se consulta între ei. Ambele rapoarte au fost identice şi au coincis şi cu cele ale doctorilor din 1909. Voi cita din raportul doctorului Comte: „În momentul în care a fost deschis sicriul, corpul părea să fie absolut intact şi inodor. Trupul este practic mumifiat, acoperit de un strat de săruri ce par a fi săruri de calciu. Scheletul este complet şi am putut muta corpul pe o masă fără nici o greutate. Pielea a dispărut în câteva locuri, dar este prezentă în cea mai mare parte a trupului. Venele sunt încă vizibile.”

Bernadette a fost din nou îngropată la ora cinci dimineaţa. Papa Pius al X-lea a declarat autenticitatea virtuţilor Bernadettei în 18 noiembrie 1923. Pentru proclamarea beatificării a fost necesară o ultimă identificare a corpului. În timpul acestei exhumări, corpul avea să fie luat şi dus la Roma, la Lourdes sau la casele Ordinului. Pentru analizare au fost chemaţi aceeaşi doctori din 1919.

Ceremonia a avut loc în 18 aprilie 1925, la patruzeci şi şase de ani după moartea Bernadettei. Pentru a descrie cele petrecute, voi cita din nou din raportul doctorului Comte: „La cererea episcopului Neversului, am înlăturat secţiunea inferioară a celei de-a cincia şi de-a şasea coastă din partea dreaptă a cadavrului. Am notat că a existat o masă dură rezistentă în torace, care era ficatul acoperit de diafragmă. Am luat ca probă şi câte o mostră din cele două organe şi pot afirma că ficatul este într-o stare perfectă de conservare. De asemenea am înlăturat şi cele două patele care erau încă inclavate într-o masă de calciu aderentă. În final, am excizat fragmente de muşchi din partea dreaptă şi stângă a exteriorului coapsei. Muşchii sunt de asemenea foarte bine conservaţi şi nu par să fi putrezit deloc. Din această examinare am concluzionat că trupul Venerabilei Bernadette este intact, scheletul este complet, muşchii s-au atrofiat, dar sunt bine conservaţi; doar pielea pare afectată datorită umezelii din sicriu, luând un aspect mai cenuşiu şi fiind acoperită de particule de mucegai şi de un număr considerabil de cristale de săruri de calciu; însă trupul nu indică nici o urmă de putrefacţie şi nu s-a instalat nici o urmă de descompunere cadaverică, chiar dacă aceasta ar fi de aşteptat după ce a stat o perioadă atât de îndelungată într-un cavou aflat la suprafaţă.”

În 14 iunie 1925, Papa Pius al XI-lea a proclamat-o oficial pe Bernadette ca fiind binecuvântată. Corpul ei a fost mutat într-o raclă din metal şi sticlă, iar în 3 august a fost mutat în capela de la Saint-Gildard.

Din acel moment, capela a devenit locaş de pelerinaj şi este vizitată până în ziua de azi de către pelerini, de către oameni curioşi, sceptici sau de către simpli turişti.

„Dar este într-adevăr trupul Bernadettei? Dacă este într-adevăr, nu a fost îmbălsămat?”, se întreabă mulţi dintre ei, neîncrezători.

Consider că cel mai satisfăcător răspuns al acestor întrebări stă în rapoartele medicale aparţinătoare celor trei exhumări, care au fost realizate în prezenţa autorităţilor civile şi bisericeşti. Da, într-adevăr corpul Bernadettei – intact – este cel care zace în raclă, arătând ca şi „mumificat”, după cum spuneau şi doctorii. Au fost prelevate doar câteva mostre, iar asupra feţei şi a mâinilor a fost aplicat un strat extrem de subţire de ceară, pentru a diminua paloarea cenuşie.

Da, într-adevăr acesta este trupul Bernadettei în poziţia imortalizată de meditare şi rugăciune în care a fost găsită în primul sicriu. Aceasta este faţa care şi-a ridicat privirea către statueta „doamnei Massabielle”, acestea sunt mâinile care au ţinut rozariul înainte şi în timpul apariţiilor, acestea sunt degetele care au zgâriat pământul şi care au provocat apariţia miraculosului izvor, acestea sunt urechile care au auzit mesajul şi buzele care l-au transmis mai departe Părintelui Peyramale : „Eu sunt Conceperea Imaculată”. Aceasta este de asemenea şi inima care a simţit atâta dragoste pentru Iisus Hristos, Fecioara Maria şi pentru păcătoşi.

Este de ajuns o privire îndreptată către acea raclă pentru a simţi prezenţa minunatelor evenimente petrecute la Lourdes. 

Autor: Raluca Medeleanu